Iulian Anghel

Sunt cel mai mic dintre frati.  Asta poate fi considerat un avantaj, dar si o mare pierdere.
Bunicii i-am pierdut devreme, de fapt nu prea am apucat sa-i cunosc decat prin ochii copilariei.

Bunica din partea mamei, Ioana m-a hranit, m-a imbracat, m-a leganat, mi-a vegheat  somnul, mi-a indrumat pasii si gandurile, m-a dojenit cand am gresit si m-a laudat cand a fost cazul.
In clasa I  am pierdut-o. Dimineata am plecat la scoala si mi-a spus “Mergi sanatos Gheorghita”. Au fost ultimile ei cuvinte. Cand m-am intors acasa nu mai era printre noi.

Bunica din partea tatei, Maria,  mi-o amintesc aplecata de spate, mergea sprijinindu-se intr-un bat si avea o voce domoala si placuta. Imi dadea cate ceva cand venea la noi sau mergeam la dansa. Am pierdut-o inainte sa-mi dau seama ca am avut-o.

Bunicul din partea tatalui, Stefan, pot spune ca a stat mai mult printre noi, insa nu suficient sa il pot cunoaste cu mintea de acum. Imi amintesc cum statea pe prispa si citea ziarul cu ochelarii la ochi, asezat pe un scaun. Inalt de statura, drept, cu prestanta si cu o privire inteleapta.

I-am petrecut pe toti pe ultimul drum, i-am jelit si ingropat adanc in suflet.

In toamna ce a trecut am fost la pomenirea bunicilor Paulei pe care eu nu i-am cunoscut. Fotografiile de mai jos sunt facute la slujba de pomenire din cimitir.
Dumnezeu sa-i odihneasca.

Iulian Anghel

oare cine vine ?

Iulian Anghel

Ador sa simt mirosul cartii, sa aud fosnetul paginii pe care o intorc,  sa parcurg randurile ca pe niste siruri de soapte…

“cartile sunt profesori muti”

Iulian Anghel

Desi era o bagatela sa ajung in varf, acum mi se pare mai greu. Oare de ce ?

Iulian Anghel

Produs prin invechirea peste 5 ani a distilatelor de vin in butoaie de stejar.

Se serveste in pahare speciale, preincalzite pentru a elibera aromele.

Iulian Anghel

Iulian Anghel

De Craciun am mers ca in fiecare an la parinti, insa anul acesta mi-am dat seama ca am destul de putine fotografii cu locurile care imi sunt dragi. Nu am mai stat pe ganduri si indiferent de vreme am in portbagaj trepied, husa de protectie, aparatul de fotografiat si dor de duca… adica de a fotografia.
Asa ca in fiecare zi am fost la fotografiat in locurile pe unde am copilarit.
Iernile copilariei aveau zapada din plin, iar sania era cel mai bun prieten.

La scoala mergeam cu sania, iar de la 13 cand terminam cladeam ghiozdanele langa derdelus si tin’te de sanie pana pe la 17 cand se insera. Unul dintre locurile de sanius aproape de casa era cel de la rapa lui Maties care se termina cu fantana din fotografia de mai jos.

Iulian Anghel

Iulian Anghel

Am trecut pe aici de nenumarate ori. La inceput cu emotia celui care pleaca sa exploreze noi orizonturi, am mers la scoala din oras, la liceu, sa ma intalnesc cu prietenii colegii, prietenele.  Fiecare iesire din satul natal insemna calea acestui drum. Imi amintesc iernile cand zapada era atat de mare incat autobuzele nu reuseau sa treaca si eram nevoiti sa mergem pe jos. Am razbit de fiecare data.

Odata cu inceperea facultatii pasii mei au parcurs tot mai rar acest drum si am inceput sa-i duc dorul.

Trec cu emotii si amintiri de cate ori merg la parinti. Plopii au fost taiati, insa au renascut din radacinile vechi sa strajuiasca si sa indrume calatorul spre casa, spre familie, spre amintiri.

Iulian Anghel