imi cos rana cu un verb.

Nobile paleative

de serv.

Iti scriu cu trupul meu viata

si mersul stelelor ti-l scriu.

Vocala cea mai lunga este ata

in care mortu-l cos, de viu.

Caci trebuie sa dam si marturie,

altfel nimica n-ar mai fi,

in dulce scriere tirzie

tinind alaturi morti si vii.

Tu ombilic din care curge

vorbirea numai altor guri

fara sa stim unde ne duce

in care dalbe viituri.

Incit nu stim cine traieste -

cuvintul poate, poate trupul.

Zapada alba Doamne, poate,

sau urma-n ea, pe care o lasa lupul…”